TOT CE OMENIREA A FĂCUT, A GÂNDIT, A CÂŞTIGAT SAU A FOST SE REGĂSEŞTE ÎN PAGINILE CĂRŢILOR (CARLYLE)

21 apr. 2014



Poetic turmoil and half-fledged creativity   What degree of independence from the social context can poetry reach? When I say “social” I mean politics as well.
artsites.uottawa.ca

18 apr. 2014

scumpi colegi, dragi prieteni ai bibliotecii

Va dorim Paste Fericit, Lumina in ochi, Lumina in suflet, Speranta ca va fi mai bine, Credinta in Dumnezeu, Credinta in noi insine, Credinta ca e in mainile noastre putinta de-a ne face viata mai frumoasa, Iubire fata de aproape, iubire fata de noi insine, Stima reciproca, Incredere, Sanatate si va dorim sa-l descoperiti pe Dumnezeu in sufletele dumneavoastra si in cei din jur. Sarbatori frumoase!!!

Ora de pictură

Joi, pe 17 aprilie, a avut loc o nouă întâlnire a copiilor pasionați de arte plastice.
Cu prilejul sărbătorilor de Paști am dorit să studiem mai multe despre încondeierea ouălor în Moldova, despre culorile și simbolurile în ornamentele tradiționale. După aceea, copiii au pictat și ei cu pasiune și interes ouă în stil autentic.
De asemenea, am continuat ciclul de prezentări despre artiștii plastici basarabeni, de această dată l-am studiat pe Pavel Șilingovschi.
Vă dorim tuturor un Paște fericit!




17 apr. 2014

Este ora 18,

şi bibliotecara Elena Boguş, îi ghidează pe micii utilizatori spre informaţia necesară pentru realizarea unor desene în baza poeziei O, rămâi de Mihai Eminescu.

ANTON CEL NOROCOS

CRONICĂ DE CARTE

Aristotel argumentează, în Poetica sa, că originea comediei stă în descrierea unor defecte ce nu reuşesc să stîrnească nici compasiune, nici durere, cele două fiind incompatibile cu acel fior din care se naşte rîsul. Lucru nu foarte valabil, spune James Wood în cartea lui despre literatura comică a secolului al XX-lea (The Irresponsible Self: On Laughter and the Novel), în cazul prozei moderne, care se aşază cu totul sub umbrela tragicomediei. Sau a satirei apocaliptice, aş adăuga, aducîndu-l pe Northrop Frye în discuţie. Comedia modernă se dezvoltă în paralel cu evoluţia concepţiei noastre despre personaj, a cărui lume interioară este atît de vastă, încît devine insondabilă. Tot aşa, comicul apare tocmai din conflictul dintre acea nemărginire a interiorităţii şi acţiunile limitate, iresponsabile ale personajelor. Personajul este unul necreditabil, naratorul este necreditabil, autorul în sine nu mai primeşte încrederea noastră. Unde ne punem noi voturile, domnilor/ doamnelor? În ce urnă? Păi, în singura care ne poate oferi certitudinea necesară progresului cotidian, adică în cea a lumii care funcţionează pe baza unor reguli puse în aplicare de mii de ani şi în principiul ordonator al bunului- simţ.
 
Comedia modernă plasează faţă în faţă lumea mecanică şi actele iresponsabile ale personajelor sale. Nu am înţeles niciodată de unde vine lipsa de apetit a literaturii noastre pentru comedia de calitate. Autorii noştri de literatură umoristică bună se numără pe degetele de la o mînă. Cît despre literatura scrisă din 2000 încoace, predomină umorul involuntar.
 
În această cheie a comicului trebuie citit romanul lui Dumitru Crudu, pe care-l aşez în familia eterogenă, însă bine reprezentată a tragicomicilor lucizi. Şi, de ce să nu recunosc, mi-a adus atîta plăcere acest roman, cum n-am mai simţit de la prima lectură a lui Jim cel norocos sau a romanelor lui Woodehouse. În orice caz, e mai bun decît tot ce scrie Tom Sharpe.
 
Meet Anton Şleahtiţchi: poet basarabean pripăşit prin Braşovul unde a făcut Facultatea de Litere, jurnalist feroce al Monitorului de Braşov, etern îndrăgostit, suferind de ejaculare precoce şi mai tot timpul beat. Din chiar primele secvenţe ale romanului, o cunoaşte pe Lora, cea mai frumoasă fată din oraş, curva fatală, care, după cîteva beri, îl însoţeşte la Craiova, unde poetul e invitat la un festival de literatură. De aici, proza e ca un bulgăre care o ia la vale şi se transformă în ditamai avalanşa, o caracteristică principală a romanului umoristic. Exagerarea îşi are funcţia ei esenţială în genul acesta de proză din simplul motiv că cititorul nu trebuie lăsat să respire, nu trebuie lăsat să se reîncadreze în coordonatele bunuluisimţ. O altă trăsătură a romanului comic este fundamentala sa intertextualitate, care trebuie citită aici nu neapărat ca trimitere la alte texte, ci ca punere în discuţie a relaţiei realitate-text.Don Quijote este opera tutelară aici. Convenţia literară este atît de puternică tocmai pentru a sluji neverosimilul şi pentru a oferi un podium sub picioarele naratorului necreditabil, care încearcă (altă sursă a umorului) să credibilizeze personajele şi acţiunea.
 
Din Craiova, unde Lora şi prietenele ei, care nu mai scriseseră în viaţa lor o poezie, devin remarcatele festivalului (romanul lui Crudu îşi atinge climaxul satiric pe două filoane: atunci cînd atacă lumea literară şi penibilul inerent celor ce-o populează şi atunci cînd dă tîrcoale relaţiei bărbat-femeie, de un caricatural savuros), poetul îşi duce prietena în Piteşti, unde un deosebit de amuzant episod îi are în prim-plan pe Călin Vlasie, editorul, împreună cu dobermanul său, cameo pe care l-am gustat, sincer să fiu, cu delicii. De altfel, la capitolul cameo, cartea stă bine: de la întreaga Şcoală de la Braşov şi pînă la numele Iuliei Popovici ca autoare a unei raderi, Dumitru Crudu ţine să-şi presare romanul cu asemenea ocurenţe pseudoliterare.
 
Nu am de gînd să povestesc romanul, pentru că, aşa cum spun minţile luminate, nu poţi explica prea bine comicul. Nu sînt de acord, dar nici n-aş vrea să le răpesc altora bucuria de a intra în lumea lui Anton Şleahtiţchi Esq. Aş adăuga însă apariţia americanului, untrickster extrem de potent, care străbate ţara în lung şi-n lat, pe urmele lui Anton, pentru a ajunge, în final, la Chişinău, unde devine centrul atenţiei mass-mediei. Anton mai are, între timp, două poveşti de dragoste, una reală, altă imaginară, idealizată, ajunge să doarmă prin parcuri, cunoaşte gloria jurnalistică, dar şi decăderea celui împotriva cărora se coalizează mediocrii, e bătut bine, în repetate rînduri, de români, de basarabeni, ajunge dezbrăcat şi plin de noroi în satul natal, vinde vaca familiei, mituieşte vameşii pentru a se întoarce la Braşov etc. Am avut în minte două cărţi cînd am citit romanul lui Dumitru Crudu: unul a fost Jim cel norocos, bineînţeles, dar comparaţia se susţine pînă într-un punct, adică doar la nivel de personaj căruia i se întîmplă toate relele din lume – la Kingsley Amis, intensitatea comicului creşte de la o pagină la alta, pînă la a culmina cu celebra conferinţă ţinută în stare de ebrietate în faţa întregii facultăţi. La Dumitru Crudu, şi aici intervine comparaţia cu Moscova-Petuşki, intensitatea e aceeaşi de la prima la ultima pagină – romanul îşi căpătă farmecul din aspectul sinuos al traseului şi din aventurile picarului său, Anton. Încă un personaj de care mi-a amintit Anton Şleahtiţchi este doctorul Merivel, dinRestauraţia lui Rose Tremain.
 
O altă sursă a comicului e limbajul, bineînţeles, pentru că atît naratorul, cît şi personajele sale îmbină rusismele cu moldovenismele, cu româna literară, de aici ieşind un haloimăs extrem de amuzant. Limbajul e foarte important pentru că reflectă epidermic structura cărţii, acel drum care coteşte înnebunitor cînd la stînga, cînd la dreapta. Limbajul va reproduce zbaterile naraţiunii tocmai prin schimbarea registrelor sale, de multe ori în aceeaşi frază.
 
La fel, personajele cameleonice, personajele descrise printr-o unică trăsătură (un coleg de redacţie care nu poate face altceva decît să mimeze vorbirea basa cînd îl vede pe Anton, pe care îl acuză că ar fi agent KGB), personajele mefistofelice, cele construite din capul locului ca piloni de rezistenţă ai umorului (cei doi cerşetori, unul semănînd perfect cu Emil Constantinescu, celălalt cu Ion Iliescu, care se nutresc din simpatia publicului pentru preşedinţii respectivi) etc.: rolul lor e de a crea jaloane printre care picarul Anton să îşi realizeze slalomul existenţei.
 
Am şi o observaţie mai puţin plăcută: neglijenţa de ordin stilistic. Timpuri verbale amestecate adesea, cu totul şi cu totul aiurea, agramatisme, sintagme folosite impropriu, virgule puse după ureche, foarte, foarte multe greşeli de tastare. Cartea pare scrisă cu o noapte înainte de publicare, lucru care mă uimeşte la un autor cu experienţa lui Dumitru Crudu. Lectura romanului necesită un exerciţiu de moşire a formei din blocul de erori. Însă – de ce nu? – cu atît mai amuzant/uimitor e că literatura îşi păstrează farmecul.
 
 
Autor: Bogdan-Alexandru STĂNESCU 

SOS. HELP WE! Inundatie la Biblioteca Ştefan cel Mare. Cade tavanul!!!